Ne-am despartit acum ceva timp. Din motive doar de noi stiute...motive dureroase, motive interzise.. Cu toate astea ne iubim, si o stim amandoi. Ai plecat din viata mea, la fel cum ai intrat. Si cat ai stat, am purtat un crunt razboi al orgoliilor. Si inca il mai purtam. Razboi din care doar noi doi am iesit raniti, si niciunul invingator. Pentru ca teama de a nu ne arata slabiciunea e atat de mare...incat invinge si cea mai adanca si trainica dragoste. Sfasie in mii de bucatele o frumoasa poveste de iubire, o poveste cu un trecut, un prezent incheiat...si atat. Un razboi dur al orgoliilor a facut ca aceasta poveste sa se incheie, brusc si bulversant, dupa o scurta perioada de regasire, pentru ca aceasta iubire dainuie de ani, dar pentru ca noi oamenii suntem prea slabi sa luptam cu viata, preferam sa luptam chiar cu cei pe care ii iubim. sau doar credem ca ii iubim. Poate iubim doar iubirea, si de dragului trecutului , ne agatam spunand ca iubim omul.
Si desi am incheiat amandoi aceasta poveste, naucitoare, continuam sa ne folosim de orice pretext pentru a iesi in calea celuilalt, sa fim ipocriti, nevrand sa ne recunoastem slabiciunea, omeneasca, ca suferim, ca ne e dor, ca ne dorim.
Preferam sa sacrificam o iubire pentru a ne considera invingatori, asupra iubirii, pentru a nu mai suferi , pentru a nu ne arata slabiciunea.
Dar pe cine mintim, in realitate? Doar pe noi, si doar noi suferim.
Dupa ani de cautari, si dupa ani de asteptari, dupa ani in care fiecare ne-am incapatanat sa ne gandim la celalalt, dupa ani in care ne-am asezat viata, in speranta ca celalalt va veni iar, dupa ani de suferinta amortita de lacrimi amare, ne regasim, si...singurul lucru pe care decidem sa-l facem, ca fiind cel mai bun, este sa ne despartim.
Pentru ca ne e frica, pentru ca suntem lasi, pentru ca nu stim sa ne bucuram de ceea ce avem. pentru ca nu stim sa traim clipa, si atat.
As vrea sa cred ca toate astea nu sunt doar in mintea mea, si ca acele cuvinte spuse mereu, de ea, chiar si dupa despartire " stiu cu siguranta ca te voi iubi toata viata mea, chiar si dincolo de moarte", sper din tot sufletul meu de om care iubeste intens, ca sunt adevarate. Si ca nu au fost doar niste vorbe aruncate ca sa dramatizeze si mai mult toata povestea de iubire.
Si desi stiu ca acum e departe, si se distreaza, in felul ei, sper cu tot sufletul meu ranit, ca se se gandeste macar o secunda la mine, ca imi ureaza macar in gand „noapte buna”, cum o facea mereu, ca isi recunoaste macar in sinea ei ca ii e dor de mine. Si desi nu i-am zis drum bun, din motive enumerate mai sus, sper din tot sufletul sa-mi zica " bine te-am gasit!", cand se va intoarce.
Si desi stiu ca nu-mi va da niciun semn, si nici nu va citi aceste randuri, sper sa aiba puterea sa-si recunoasca dorul, si suferinta, macar siesi, daca le are.
Si desi stiu ca nu vom mai fi niciodata impreuna, sper sa-si gaseasca fericirea pe care si-o doreste, pentru ca eu nu i-am adus decat suferinta. Fericire pe care eu no o voi mai trai niciodata alaturi de cineva. Dar stiu, cu siguranta, ca undeva, acolo in univers, sufletele noastre sunt unite si inlantuite, in lanturile grele ale iubirii. si oricat ar fi ,toti cei ce ma inconjoara, carcotasi si rai, nimeni nu-mi va putea schimba sau sterge asta din creier si din suflet. Nu e doar amagirea mea, e ceea ce simt dureros de tare in sufletul meu. Am sentimententul ca daca intind mana, pot atinge aceste suflete, inlantuite.
Stiu ca e o poveste trista, dar nu e nimeni obligat sa mi-o impartaseasca, sa o inteleaga, sau sa o citeasca. Nici macar EA.
