Si te privesc ratacind printre umbre... si te strig, dar tu nu ma mai auzi de mult iubirea mea... Ale mele brate s-au racit de mult, privirea imi coboara incet, incet pierdandu-si sclipirea ce o avea o data si zilele devin rand pe rand o piatra pe a mea inima... Tristetea ma inconjoara si nu-mi da pace. Privesc spre cer si intreb cu ochii inrositi de lacrimi: Cu ce ti-am gresit iubire? Cum pot sa mai iubesc eu vreodata cand tot ce primesc in schimb e doar suferinta? si jur cazand in genunchi ca nu voi mai crede vreodata in iubire... nu voi mai crede niciodata in suflet-pereche... nu voi mai crede in vraja unui trandafir alb oferit in zorii unei simple zile la capul iubitei mele... nu voi mai crede in lacrimi... nu voi mai crede in nimeni si nimik... Imi doresc doar aripi asemenea unui inger... sa ma pot inalta spre cer... sa rog indurare... sa las tot in urma, sa las aceasta lume... ce te invata doar ca nu exista fericire, ci exista doar egoism si tristete. Poate undeva acolo... poate nu in lumea asta... exista si un loc al meu... pentru ca acuma totu-i pustiu, atat de pustiu, cata durerea-n mine si cata dragoste si toata, toata-i pentru tine si nu inteleg ce sa fac pe lume cand nu ma vrei aproape si nu ma visezi in noapte asa cum te visez eu...
Pe curand... vis pierdut si regasit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu